e complicat de simplu

ce se intampla la un moment dat, cand devii superficial, sa zicem. pentru ca poate nu conteaza? diferite arome iti agreseaza constant adierea placuta de ariel din asternuturi si esti agasat. ai vrea parca sa inceteze si nu prea. un prieten, doi, trei si mai trec trei ore asa cum se topesc si clabucii intr-un parau involburat. de la distanta pare firav dar creste zdravan in el un sambure de agresivitate. pe care si-l cultiva, pe masura ce se aduna si pietrele. iti pui un lacat pe sertarul cu emotii si le lasi sa moara acolo, sufocate. le aprinzi cate o lumanare, din cand in cand (cred ca e flacara constiintei) dar de la o vreme incetezi sa faci si asta, gestul ultim si solemn pe care il savarsesti ca pe un ritual simplist fata de propria persoana. cuvinte precum adevar, sinceritate si iubire dau acul de la cantar peste cap. de fapt strica acest cantar cu totul si uite asa se dizolva in paraul de care ziceam si simtul discernamantului. cuvintele astea mari, care sunt atat de mari pe cat sunt de indepartate cuvintele cariera, copii, familie, se astern ca niste plombe in dealurile complicate ale mintii si nu stau bine deloc pentru ca locul lor nu e acolo. si culmea, n-ai zice ca e putrezit si ai spera sa infloreasca precum o explozie de flori de cires in plina primavara. bai, trezeste-te! uite, e tot ora doua. raspunzi sec ca iti place prea mult cand zgomotele si aromele astea straine iti picura pe retina si te uimesc in toata splendoarea lor. da-le drumul atunci. bine. ai un intreg circ de proiectat, de construit, cu farduri expirate si masti din alea de gasesti pe toate drumurile. si te pui apoi pe vanzare: copiii vor tot timpul ceva colorat si exagerat, ceva ce le ia ochii si ii seduce. asta ai ajuns sa crezi fara sa-ti dai seama. si copiii au propriul circ. si tu esti doar o piatra in raul lor. e tot ora doua si e bine ca e noapte, rece si intunecata, ca sa blocheze elanul cuvintelor alora mari care daca ar rupe lacatul ar da cu tine de toti peretii. ba chiar te-ar lasa gol, plutind intr-un abis jilav ca in fata tablei (tot neagra) in clasa 1. deci mai bine hai s-o ardem noaptea cu fardurile triste ca soarele e prea puternic, prea mare pentru noi. si ne place atat de mult incat este frumos de trist. si ajungem sa gasim adevarul, iubirea, sinceritatea intr-un mare circ corporatist cu poarta mare de fier si mandrie inchisa. cu lacat!